MANUELA MIGA HAIKUDO

LAMPĂ ÎN PLINĂ ZI

Ryōkan, pe adevăratul său nume Yamamoto Eizo, s-a născut într-un mic port din nord-estul Japoniei, în 1758. El obişnuia să spună: „sunt un om leneş într-o epocă de pace”. Există un poem al său care traduce această stare:

Unii se sacrifică
pentru a elibera lumea,
pe când eu, ascuns
în coliba-mi de ierburi,
îmi cultiv trândăvia.

Eizo a studiat poezia clasică chineză şi japoneză, precum şi caligrafia. La 22 de ani devine călugăr buddhist cu numele de Ryōkan a cărui traducere e Bun şi larg sau Mare toleranţă. Următoarele poeme descriu starea sa interioară:

Dacă vreţi să ştiţi
cum am renunţat la dorinţe,
vă spun că sub cer
când ploaia cade, cade,
când suflă vântul, suflă.

Fără valoare,
cu corpul înveşmântat
în haina căii,
aşezat pe munte privesc
cireşii înfloriţi.

În 1791, Ryōkan decide să părăsească templul şi să plece în pelerinaj de-a lungul Japoniei. El duce viaţa unui călugăr itinerant – unsui („liber ca norii şi apele”), neavând, în afara hainelor de pe el, decât o pălărie, o traistă, un baston şi un bol pentru cerşitul hranei.

Plecând să cerşesc
orezul pentru azi
pe câmpul înverzit
am cules violete.
Ziua deja s-a sfârşit.

În bolul meu
violete şi păpădii
amestecate.
Ofrandă către Buddha
din cele trei lumi.

Pe margine de drum
culegând violete
mi-am uitat
bolul
bolul meu.

Ryōkan este considerat a fi unul dintre cei mai mari 5 poeţi waka ai perioadei Tokugawa, waka

desemnând poezia scrisa în limba japoneză, şi anume: poemul scurt, tanka, de 31 de silabe, sedōka, format din 66 de silabe, precum şi chōka, poem lung ce, încheindu-se cu un vers de 7 silabe, utilizează un număr oarecare de secvenţe de 5 şi 7 silabe – alternanţa de 5 şi 7 silabe fiind unitatea de bază a poeziei japoneze.

Iată o chōka:

În câmpul de orez
de la Iwamuro
acest unic pin
stă sub ploaia rece
şiroind. Singur.

Dacă ar fi om
cineva i-ar împrumuta o pălărie,
cineva i-ar împrumuta o pelerină
acestui biet pin singur-singurel.

Poemul lung este încheiat cu un poem scurt, o tanka:

Venind sau plecând
fără saţ îl contemplu
la Iwamuro
în câmpul de orez.
Pin singuratic.

Iată o sedōka scrisă pentru un copil care a murit în urma unei epidemii de variolă:

Deşi primăvara
în vârful pomilor
florile înfloresc,
copiii ce-au trecut dincolo,
ca frunzele toamnei,
nu s-au mai întors.

De asemenea, Ryōkan a cultivat şi poemul numit mai târziu haiku, 17 silabe modelate în ritmul 5-7-5. Cel mai faimos exemplu este următorul, scris în ultimele zile ale trecerii sale prin lumea iluzorie:

când cu faţa-n sus
când cu faţa în jos
frunzele toamnei cad

Combinând arhaismul cu un stil neconvenţional, proaspăt, Ryōkan nu poate fi ataşat unei anume şcoli, ori curent al epocii sale, lucru neobişnuit la artiştii epocii Tokugawa (1600 – 1868). Ryōkan n-are încredere în cel ce miroase a pedant, a estet; el detestă poezia poeţilor şi caligrafia caligrafilor. Un catren scris în limba chineză - kanshi – explică libertăţile pe care şi le-a îngăduit faţă de paralelismul tonal, sintaxa particulară şi întregul set prozodic propriu poeziei chineze clasice.

Cine spune că poemele mele sunt poeme?
Poemele mele nu sunt deloc poeme.
De-nţelegi asta, doar atunci vom putea începe
să vorbim despre poezie.

Dacă ar fi să adunăm sub un singur concept estetic viaţa şi poezia lui Ryōkan, acesta ar fi cu siguranţă makoto; tradus prin sinceritate, el cuprinde kanji-ul ma – adevăr, integritate şi rectitudine morală şi koto – cuvânt, comportament. În perioada Tokugawa, makoto reprezenta însuşi spiritul poemului tanka, originea sa fiind virtutea cardinală a confucianismului – ch’eng, esenţă a umanităţii şi Cale a Cerului. Cu siguranţă, Ryōkan a străbătut-o până la capăt.

Urmele drumului său sunt aceste poeme tanka:

Oamenii mă-ntreabă
ce sunt în stare să fac.
Printre trestii,
în zori, îmi croiesc drumul,
mergând unde vreau să merg.

Dacă cineva
are nevoie de mine,
spuneţi-i că adun
frunze moarte-n pădurea
templului Otogo.

Voi vreţi să aflaţi
unde se găseşte
locuinţa mea?
Ea e la est de podul
de pe Fluviul Ceresc.

În astă lume
să mă amestec cu ceilalţi
eu nu evit, dar,
în jocul singurătăţii
sunt cu mult mai bun.

Când cu copiii
ţinându-ne de mâini
primăvara pe câmp
culegem ierburi fragede
câtă fericire!

În jadul dens,
în aurul acestei lumi,
la începutul
primăverii,
vino să-mi faci o vizită!

Când eşti ocupată
trimiţi vorbă că nu poţi veni
că eşti ocupată
şi când nu eşti ocupată
nici vorbe nu-mi mai trimiţi.

Când? când? spun mereu.
Dar când cea aşteptată
în sfârşit a venit,
e aici şi o privesc,
ce pot spera mai mult?

Dacă florile
culese pentru tine
nu-ţi par frumoase,
te rog, fii indulgent cu
modesta-mi mărturie.

O, prun în floare,
fii consolare pentru
vechea-mi inimă!
Bătrânul meu prieten
a fost răpit de moarte.

Dacă veţi dori
faceţi-mi o vizită.
Mergând pe drumuri
de munte culegeţi-mi
frunze roşii de arţar.

Toamnă-i în curând.
Inima-i copleşită
de tristeţe când
pe micii bambuşi ploaia
se-aude tot mai tare.
Pomii din preajma

casei îşi pierd frunzele.
Urechea confundă
zilele ploioase cu
zilele când nu plouă.

Toamna pe câmp
pe firele de iarbă
boabele de rouă
sunt lacrimile gâzelor
ce au plâns toată noaptea?

Câmpul de toamnă
unde pe iarbă roua
pare-a fi perlă;
când încerci s-o apuci
într-o clipă dispare.

Acum e senin,
apoi se umple de nori
cerul de toamnă.
În lumea trecătoare
inima nu e la fel?

În inconstanţa
lumii care-i a noastră,
voioasele vorbe
ale bieţilor oameni
pentru mine par şterse.

Vântul e-aşa de pur!
Luna-i atât de clară!
Noaptea întreagă
am să dansez înviind
ultimele amintiri.

Începând să cadă
pe-acoperişul de lemn
ploaia-i binevenită.
Aveţi motiv să mai staţi
încă puţin cu mine.

De-acum încolo
oamenii mă vor lăsa
fără noutăţi.
Din vârf până la poale
munte scufundat sub nea.

Mândra zăpadă
căzând în fiece zi
în jurul colibei.
Nici o urmă din paşii
care-au venit ori plecat.

Plecând din lume
ce las moştenire?
Florile – primăverii,
cucul – verii,
frunzele roşii de-arţar – toamnei.

Tata şi mama
sunt acum în Paradis.
Cu gândul ăsta
plec acum să mă aşez
din nou pe genunchii lor.

Traducere de Manuela Miga din „ La Rosée d’un lotus” par Ryōkan et Teishin, traduit par Alain-Louis Colas, Gallimard, 2002, „Ryōkan, Zen Monk-Poet of Japan”, Translated by Burton Watson, Columbia University Press, New York, 1977 şi „Ryōkan, recueil de l’ermitaje au toit de chaume ”, CHENG Wing fun & Hervé Collet, Moundarren, 1994.