Manuela Miga



născută la 12 noiembrie 1947, Constanţa

profesia: critic de teatru şi film, licenţiată a Academiei de Teatru şi Film, Bucureşti

e-mail: manuela.miga@
yahoo.com
(continuare)

INTERVIU de Jean-Louis d’Abrigeon cu Manuela Miga

Bună ziua, Manuela Miga! V-am cunoscut datorită Internetului. Dar, de fapt, cine sunteţi? Unde v-aţi născut? Vorbiţi-ne despre viaţa dumneavoastră!

M-am născut într-o noapte fără lună la Constanţa, România, chiar în spatele «cortinei de fier», la malul Mării Negre, în urmă cu mai mult de o jumătate de secol. Ţară mică a unei mici planete numite Pământ, dar unde predomină apa, dintr-un sistem solar marginal al Căii Lactee (în România – fără ceremonie – se preferă ceaiul, deoarece e mai ieftin).
(continuare)

joi, 7 mai 2009

Între ikebana şi haiku


Între ikebana şi haiku



(articol preluat din revista Pe tocuri nr. 18, mai 2009)

Fotografii: Revista Pe Tocuri


Să fi fost întâmplare ori grijulia intervenţie a îngerului meu păzitor că am aflat de primul curs de ikebana care avea să se ţină în Bucureşti? Era în 1981, când, la cererea directorului de la Horticola, cu bunăvoinţa Ambasadei Japoniei, Universitatea Populară I. Dalles avea să-şi deschidă porţile pentru vreo 30 de „căpriţe”, florărese şi iubitoare de flori, curioase să vadă cu ce se mănâncă ikebana. Profesoară era doamna Tsukada care timp de 12 ani urmase cursurile şcolii Misho – prea puţin timp (pe scara lor de valori) ca să se gândească că ar putea preda; dar dacă nu s-a găsit o persoană calificată... Cursul era de un an, dar eu – poate singura – l-am urmat nesmintit timp de patru ani şi jumătate până când soţul doamnei Tsukada şi-a terminat afacerile în România. Despărţirea a fost cu lacrimi. Am avut, între timp, şi după aceea, încă vreo patru-cinci profesoare din diferite şcoli de ikebana, dar nici una nu a fost ca dânsa. Privirea ei concentrată se oprea pe bâlbâielile noastre făcute cu râvnă şi fără har, spunea „Pot?”, desfăcea tot şi în câteva minute un aranjament perfect strălucea sub privirile noastre uimite, încântate şi complexate.


(cu clic pe imagini le puteţi vedea în mărimea adevărată)


Cu inconştienţa şi curajul începătorului m-am aruncat repede să fac expoziţii personale cu îngăduinţa directorului Grădinii Botanice. Unele aranjamente erau însoţite de scurte poeme, altele aveau titluri. Îmi amintesc de „Nora şi soacra”. În două vase de ceramică gemene (vase-lună, unul albastru, celălalt verde), făcute de mine, erau aşezate o hortensie albă cu „suita” ei şi, respectiv, una roşie. „A naibii noră, comentase o bătrânică arătând cu degetul spre hortensia roşie, i-a scos păr alb bietei soacre!” „ Hortensia albă trebuie să fie mireasa, a spus o tânără către partenerul ei. Soacra e îmbrăcată în roşu, are şi nişte crengi cu ţepi, cred că e o scorpie!” Au urmat multe expoziţii de grup, demonstraţii, interviuri, am vorbit la radio, am făcut aranjamente ikebana la diferite posturi de televiziune. Vreo douăzeci de cărţi de ikebana mi-au desfătat spiritul, inima şi mintea, kokoro, cum zic cu un singur fericit cuvânt japonezii, căci la ei, mintea nu s-a separat de inima în care se nasc toate gândurile şi sentimentele. Am scris câteva eseuri, ba chiar am început să scriu o carte la cererea unei editoare din Timişoara, dar m-am oprit când am realizat că nu voi putea să o ilustrez cu fotografii ale propriilor mele aranjamente (nu aveam destule vase japoneze şi nu vroiam nici să împrumut, nici să fur pozele unor ikebanişti celebri aşa cum se făcea și încă se mai face la noi).


Din 1995 am început să predau: la Dalles (unde dispuneam de donaţii de kenzane, foarfeci şi vase ale unor maeştrii care au făcut demonstraţii şi work-shop-uri, unelte cu care timpul s-a jucat, ruginite, tocite ori uzate de prea multe toamne), la Facultatea de Limbă şi Literatură Japoneză a Universităţii Bucureşti (îmi dusesem zestrea personală acolo ca să aibă studenţii cu ce lucra). Am făcut câteva demonstraţii la diferite licee şi, din 2008, ţin, cu maxime satisfacţii, un curs în cadrul Asociaţiei Japan Culture Shop. Timpul s-a jucat şi cu mine stricând pe ici pe colo, dar, în compensaţie, cristalizându-mi experienţele şi aşezându-le într-o mai vastă înţelegere pe care cu bucurie o împărtăşesc studentelor mele. Ele îşi schimbă comportamentul faţă de flori deoarece ikebana este, poate în primul rând, o disciplină morală bazată pe dragostea şi respectul faţă de tot ce există – shuninaigyō; îşi restructurează simţul estetic conform unor noi categorii şi reguli privind proporţiile, combinarea formelor, liniilor şi culorilor, reprezentarea timpului şi a anotimpurilor, vibrând în ritmul universului şi recreând armonia şi echilibrul, surse ale păcii interioare.




Desigur, deprind tehnici specifice, dar înţelegerea filosofiei, a originilor religioase ale ikebanei le ajută mai mult să păşească pe calea florii, kadō, cale spirituală, ca şi toate artele, inclusiv cele marţiale, ori altele mai ciudate precum „calea omului pe munte”, „calea femeii”. Multe dintre elevele mele au sau vor să aibă propriile lor florării, să propună cumpărătorilor un nou fel de aranjamente florale. Ele învaţă să-şi folosească mai mult emisfera dreaptă a creierului, cea responsabilă cu empatia, intuiţia, procesarea vizuală globală. În mod tradiţional, o tânără japoneză trebuia practice ikebana, ceremonia ceaiului şi să ştie să compună poeme, aşa cum tinerei neveste de la noi i se cerea ştie să gătească, să facă haine, să ţină o casă, ce mai. Occidentali materialişti ce suntem, ne place masa plină, farfuria îndesată şi paharul umplut până la buză; suntem o civilizaţie a plinului, vidul fiind perceput negativ, ca absenţă. Dincolo, vidul, invizibilul e izvorul obiectelor percepute cu cele cinci simţuri grosolane. În Japonia, primele aranjamente florale erau oferite zeilor shinto, apoi lui Buddha. Din temple, ele au migrat către castelele imperiale, ale nobililor, apoi ale comercianţilor înstăriţi, ajungând, din secolul trecut, pretutindeni. Caracterul sacru şi respectarea fidelă a unor reguli păstrate secrete şi transmise ca o preţioasă moştenire descendenţilor s-au estompat în timp, virând către decorativ. Cel mai pregnant exemplu este deviza excesiv de democratică a unei şcoli moderne, cu multe filiale în occident, Sogetsu: orice se poate aranja oricum şi oriunde. Globalizarea s-a strecurat şi printre flori. O fi bine, o fi rău?


În primăvara lui ’91 a apărut la Bucureşti Societatea Română de Haiku, apoi cea de la Constanţa şi Cluj, Şcoala de tanka şi renku de la Slobozia, un Club al iubitorilor de haiku la Târgu Mureş, fiecare cu revistele respective. Ca ciupercile după ploaia ce a rupt „cortina de fier”. Sunt mişcări de amatori, veleitari împătimiţi.


Printre puţinii poeţi români contemporani care s-au apropiat de haiku se numără Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Petre Ghelmez, dar Constantin Abăluţă şi Şerban Codrin sunt singurii profesionişti care au pătruns litera şi spiritul diverselor specii de poezie niponă implantate pe teritoriul nostru. De câţiva ani există şi un site specializat – Romanian Kukai.



În 1188, ilustrul critic şi poet japonez Fujiwara no Shunzei afirma: „Cu adevărat, cu cât cineva cercetează mai mult arta poeziei japoneze, cu atât aceasta devine mai impenetrabilă”. Într-un articol recent, Ryu Yotsuya spunea: “A traduce un haiku e aproape imposibil, deoarece ritmul şi muzicalitatea sunt la fel de importante ca şi sensul.” Nu pare încurajator, nu? Ce şi cât anume poate fi înţeles şi urmat de cineva din afara culturii şi limbii japoneze care se scrie cu două silabare („alfabete” compuse din silabe) şi cinci-şase mii de kanji de uz curent, 43.000 cu totul (ideograme chinezeşti, adoptate cu diversele lor pronunţii originale la care s-au mai adăugat şi cele japoneze, fără să fie foarte evident pe care şi când le alegi)? Fără îndoială că eternitatea există ca să cuprindă cumplitul meşteşug de învăţare a acestei limbi. Eu m-am pierdut la prima răscruce, dar întrebările au rămas. Fără răspuns. Acestea şi altele, dar le trecem pudic sub tăcere. Problema e că nu ne putem stăpâni şi scriem. Dar nici ei nu stau mai bine. De râs ar fi dacă n-ar fi de plâns felul (politicos, desigur, subtil şi elogios, dar cu totul pe dinafară) în care juriul japonez înţelege şi comentează haiku-urile scrise în engleză ori franceză şi premiate la concursuri din Japonia ce adună toate numele glorioase ale Apusului. Şi mai tristă este povestea unui pensionar japonez citită de mine într-o revistă japoneză de haiku (în engleză, desigur): a aflat recent despre haiku via occident şi scrie în engleză. Există o Societate Mondială de Haiku, sunt poeţi japonezi care şi-au dedicat viaţa creării unor punţi prin reviste, concursuri, site-uri. Nici ei nu se pot stăpâni. Dragostea de haiku (nepreţuită, cu orice preţ, cu compromisurile de rigoare) îi dă gata şi pe ei, dacă asta poate fi o consolare.



Această cale a poeziei e mai greu de străbătut decât calea florii, deşi pare să aibă mai puţine trepte/ versuri compuse exclusiv din 5 sau 7 silabe; trei versuri, 17 silabe = haiku, 5 versuri, 31 de silabe = tanka. Cea mai bună definiţie a poeziei japoneze mi se pare a fi una paradoxală: nespunând nimic, spune totul.



Ce am făcut eu pe-aici? Parcă ar fi vorbit despre mine Marin Sorescu atunci când a spus: „am scris ceva / ce-ar semăna cu nişte cărţi /şi-am cheltuit pe ele / o groază de ani”. Ba chiar am luat şi nişte premii pentru ele, pentru eseuri, pentru haiku-uri; şi în România şi în Japonia, ca românul, imparţial...




Niciun comentariu: