Japonezii, naturi deosebit de sensibile la misterul şi splendoarea florilor, temperamente estetice prin excelenţă, pătrunşi de respect în faţa naturii şi, în acelaşi timp, meticuloşi, au structurat legile ikebanei, cea mai efemeră dintre artele vizuale ce ar putea fi aşezată undeva între pictură şi sculptură. Arta aranjării florilor tăiate în vase îşi are originea în ritualul religios, dezvoltându-şi apoi, în calitate de artă, o estetică, o filozofie, o morală şi o tehnică proprie.
În rafinata lume a aristocraţilor, crengile de cireş - sakura - aranjate în vase aveau un loc de cinste atât cu prilejul diferitelor sărbători religioase ori laice, cât şi în viaţa de fiecare zi. Delicateţea şi efemeritatea acestor flori care simbolizau renaşterea era adesea pusă în evidenţă de o viguroasă veşnic verde ramură de pin, simbol, printre altele, al venerabilităţii vârstei înaintate şi al fidelităţii conjugale. Cele aproximativ 200 de specii de cireşi cu flori de la un alb imaculat, trecând prin gingaşul roz şi ajungând la mov, nu ştiu să facă fructe. O distracţie specifică (anunţată la radio şi tv din martie până în mai când copacii din insulele nordice se trezesc după somnul mai lung al iernii) este admirarea florilor de cireşi, bun prilej de plimbări prin parcuri, pelerinaje la temple, oricum, prilej de contopire cu natura.
Obiceiul ofrandei florale - kuge - constând dintr-o plantă veşnic verde ce simbolizează perpetuitatea vieţii - combinat cu gustul aristocraţiei pentru decorul floral au dus, în timp, la constituirea ikebanei. În Nihon Shoki, cea mai veche cronică japoneză, se relatează despre obiceiul shintoist de a i se oferi flori lui Izanami pentru a-i consola sufletul după moartea survenită în urma naşterii zeului focului. O data cu pătrunderea buddhismului în Japonia, eveniment petrecut în secolul VI, obiceiul ofrandei florale - bukka - devine foarte răspândit. Se foloseşte în special lotusul, floarea oficială a buddhismului, grea de simboluri, floare ce, înfigându-şi rădăcina în fertilul mâl, străbate lumea acvatică şi se ridică în aer pentru a ului cu splendoarea sa imaculată toate cele trei lumi subtile (a demonilor, a oamenilor şi a zeilor) pentru care lumile materiale stau mărturie. Florile, în număr de trei, în diferite forme ale existenţei lor, de la boboc la floare înflorită, erau aşezate vertical în vase de bronz. În secolul X, când secta buddhistă Jodo a devenit cea mai influentă, ofranda florală a căpătat şi o dimensiune decorativă. Conform credinţei Jodo, Paradisul, loc al perfectei fericiri, era considerat ca fiind plin de flori.
O pictură de epocă, celebra "Shojuraigo", înfăţişază o ofrandă florală din lotuşi şi frunze de lotus aşezate într-un vas. La Templul Kanshinji există un vas de bronz cu o flore, un boboc şi o frunză de lotus datând din deceniul 3 al secolului XIV.
Prima menţiune păstrată a unui aranjament a fost consemnată în jurnalul unui preot buddhist de rang înalt, Senkei Ikenobō, care a aranjat pe 25 februarie 1462 mai multe duzini de ramuri într-un vas de aur.
În perioada Muromachi (secolul XIV -XVI) în locuinţele samurailor exista o cameră de studiu care includea oshi-ita, o scândură lungă plasată în faţa unui perete pe care atârna o pictură reprezentându-l pe Buddha. Pe oshi-ita era plasată o decoraţie simetrică din 5 elemente (două vase cu flori, două suporturi de lumânări şi vase pentru ars miresme)care, în timp, a devenit asimetrică şi a fost redusă la tei elemente - mitsugusoku, formată din ofranda florală la stânga, un vas care servea la arderea tămâiei în centru şi la dreapta un suport pentru o lumânare. Din oshi-ita s-a dezvoltat tokonoma, altarul-nişă caracteristic caselor tradiţionale japoneze, iar ofranda florală, cu timpul, a dat naştere primului stil de ikebana numit tatebana în care câteva flori erau aşezate vertical. Reprezentarea lui Buddha a fost înlocuită cu o pictură sau o caligrafie în armonie cu anotimpul sau celebrând o sărbătoare, un eveniment anume.
Acum apar şi primele tratate secrete. Kao-irai-no-Kadensho, făcând parte din colecţia familiei Ikenobō, este cel mai vechi manuscris despre ikebana datând din 1486. Sulul conţine descrierea a 40 de aranjamente. Următorul ca vechime este Sendensho din care s-a păstrat o copie datată 1536 şi conţinând însemnările maestrului Senji Ikenobō; se spune că înaintea sa, manuscrisul original a trecut prin mâna a 7 generaţii de maeştrii începând cu Fu-ami (1445).
Primul pas în cristalizarea ikebanei ca artă indisolubil legată de înţelegerea filosofică a fost făcut spre sfârşitul secolului XV când s-a cristalizat rikka (flori drepte, verticale). Aranjamentul era compus dintr-un număr de 7 (9 în secolul XVII) linii cu nume şi funcţii simbolice definind un set de virtuţi, cărora le corespund anumite forme geografice cum ar fi muntele pentru linia cea mai înaltă ce reprezenta cerul/adevărul, sinceritatea şi pentru care se folosea o ramură veşnic verde, precum pinul sau cryptomeria, care nu se ofileşte, nu moare, evidenţiind caracterul neschimbător al adevărului. Cea mai joasă linie reprezenta omul, era compusă din mai multe flori aşezate cu faţa la privitor şi îndeplinea funcţia de armonizare a tuturor celorlalte linii. Fiind vorba de un aranjament fastuos, înalt, se foloseau vase preţioase, adesea din bronz.
În tratatul secret Sennō-kuden (1542) aparţinând familiei Ikenobō maestrul Sennō afirmă că rikka este arta de a recrea peisaje vaste cu munţi şi râuri punând într-un vas câteva ramuri. În credinţa sa, omul
poate nu doar să-şi îmbogăţească mintea privind plantele şi schimbarea anotimpurilor, ci poate găsi şi cheia iluminării spirituale.
Sub influenţa buddhismului zen şi în contrast cu formalismul şi complexitatea cerute de rikka, în secolul XV s-a dezvoltat un aranjament destinat ceremoniei ceaiului - chabana, simplu, aproape fără reguli, constând adesea dintr-o singură floare pusă într-un vas de bambus sau de ceramică. Din aceste două aranjamente, în secolul XVII se dezvoltă seika (shōka, în şcoala Ikenobo) ce se traduce prin flori vii. Acest aranjament se defineşte prin trei linii principale care străbat împreună faţa apei - mizugiwa , ca rikka, şi urmează un set mai puţin vast de reguli precise.
În aceeaşi perioadă, pornind tot de la chabana, începe să se înfiripe nageire, o compoziţie informală - traducerea este grăitoare = a pune/azvârli în - , ghidată de respectarea liniilor naturale ale plantelor. Aranjamentele se fac în vase nepretenţioase şi sunt compuse iniţial din două linii principale, apoi din trei.
Cele trei linii principale stabilite în secolul XIX şi anume cerul-pământul-omul rămân şi acum definitorii pentru aranjamentele ikebana. Din ultimile decenii ale secolului XIX, o data cu pătrunderea unor flori europene şi a curentele culturale in vogă, ikebana a suferit un intens proces de laicizare.
Înainte de sfârşitul secolului XIX, Ohara Unshin a stabilit regulile moribanei (flori îngrămădite), compoziţie care miza pe un element nou, masa florală, folosind vase largi şi puţin adânci. Cu ajutorul kenzan-ului (suport cu ţepi metalici) se obţineau uşor înclinările dorite ale diferitelor ramuri, frunze şi flori printre care au pătruns şi nou-venitele flori occidentale ca laleaua, garoafa, margareta etc.
De la abordarea subiectivă, plină de respect faţă de personalitatea florii, se "evoluează" către manipularea florilor considerate doar obiecte decorative care se pot decupa, capsa ş.a.m.d.
Regulile stricte şi respectarea naturii şi-au pierdut prestigiul şi au apărut noi stiluri de aranjamente de avangardă - jiyu-bana, zenei -bana - care foloseau în plus rădăcini, legume şi fructe cu valori decorative, pene, elemente din plastic, metal, pietre şi diferite suporturi neconvenţionale pentru a construi un soi de sculpturi abstracte, mai mult sau mai puţin florale.
Locul aranjamentelor florale a migrat din temple, în castelele nobililor, apoi s-a democratizat, acum invadând spaţii mai puţin propice ca bucătăria sau camera de baie.
Mesajul filosofic al ikebanei clasice este acela al unităţii lumii create (concretizat prin izbucnirea tuturor tulpinilor dintr-un singur punct şi formarea unei singure linii pe o porţiune de circa 5-10 centimetri, schemă prezentă în rikka şi shōka)dominând prin armonie asupra întregului univers.
În ikebana, armonia - wa - este stabilită de reguli privitoare la relaţiile dintre cele trei linii principale reprezentând triunghiul
În afara acestor 3 reguli privind spaţiul unui aranjament ikebana, există una referitoare la timp, care se exprimă pe 3 nivele. Percepţia imediată a efemerităţi ca atare, datorată scurtimii vieţii florii se impune prima. Efemeritatea, ca mărturie a trecerii timpului, se cere exprimată prin prezenţa simultană în aranjament a celor 3 stadii ale vieţii florale: boboc, simbolizând viitorul, flore deschisă, prezentul, trecutul fiind reprezentat prin semnele ofilirii sau prin ramuri care şi-au pierdut frunzele. Apoi se cere reprezentarea simbolică a anotimpului prin plantele din perioada şi zona respectivă, cât şi prin sugerarea unor sentimente asociate sezonului în mod firesc. Primăvara aranjamentul va fi plin de vitalitate, vesel, iar florile mici, abia îmbobocite tind să predomine, ca şi culoarea verde. Vara, aranjamentul exultă plenitudinea naturii prin flori deschise, însă culorile preferate ar putea să fie reci, ca să compenseze căldura de afară. Aranjamente „răcoroase” cu flori mov, albastre sau galben citron puse în coşuri împletite din bambus ori răchită sunt binevenite. Aranjamentele de toamnă exprimă patetismul hotarului dintre împlinire şi veştejire.
Somnolenţa şi inactivitatea naturii care se retrage iarna în rădăcini spre a stânge puteri pentru renaşterea ce urmează este pusă în evidenţă prin viguroase ramuri fără frunze ori ramuri veşnic verzi. Pinul şi crizantemele revendică un rol important, această fericită combinaţie fiind alegerea clasică de Anul Nou. În sezonul rece culorile florilor - roşu, galben, portocaliu – încălzesc încăperea şi sufletul privitorilor. Prin respectarea preceptelor legate de timp, ikebana ne face părtaşi la transformările permanente ale naturii vegetale bucurându-ne „aici şi acum” împreună cu plantele când plouă sau întristându-ne când e furtună; participând empatic la viaţa şi moartea florilor, devenim mai conştienţi de efemeritatea condiţiei umane şi mai dispuşi să ne-o asumăm, ba chiar să acceptăm moartea ca făcând parte din viaţă.
Un aranjament, asemenea fiecărei plante şi fiecărei fiinţe, are o parte pozitivă, solară, luminoasă, dinamică – yo (echivalentul japonez al lui yang) şi una negativă, lunară, întunecată, pasivă – in. Acestea sunt evidente mai ales in „faţa” plantei – cea întoarsă către soare – şi „spatele” ei.
Prezenţa în aranjamente a tuturor celor 5 elemente ce alcătuiesc universul – lemn (plante), metal (kenzan, suportul pentru flori), apă, pământ (vase), foc (spiritul plantei, al celui care o aranjează şi al privitorului) – precum şi a regulilor care creează armonia şi echilibrul între ele face ca ikebana să fie cu adevărat un microcosmos, ofrandă florală care-şi aşteaptă zeul.
Cufundarea în sine şi atingerea păcii interioare preced actul creaţiei, fiind şi răsplata finală, când aranjamentul terminat se supune contemplării.
Demersul autentic creator al ikebanistului se aseamănă cu demersul interior al sculptorului care, privind o bucată de jad, nu cu simţul grosolan al văzului, ci cu cel subtil, vede forma ascunsă înăuntru şi o ajută să iasă la lumină. În bonsai se intervine cu foarfeca abia după ce se intuieşte forma către care copăcelul ar vrea să evolueze. Această stare de deschidere caracterizată prin respectul datorat unei fiinţe şi printr-un anume abandon permite ochiului sensibil şi educat al ikebanistului să perceapă o ramură timidă sau o inflorescenţă gălăgioasă, orgoliul strelitziei reginae ori naivitatea margaretei. Mai departe, dacă are puterea şi modestia de a continua dialogul cu spiritul, mintea şi sufletul florii, voinţa ei îl va călăuzi spre alegerea combinaţiilor ideale care să pună în valoare contrastul, similitudinea, reverberaţiile liniilor, formelor, culorilor şi să înfăptuiască un aranjament viu. Atunci, emoţionat, va vibra la primele raze calde ale soarelui gustând bucuria înmuguririi dintr-un aranjament de primăvară şi, întristat şi resemnat, cu privirea îndreptată spre înăuntru, va purta povara desfrunzirii dintr-un aranjament de toamnă. Atunci, toate regulile studiate cu nelinişte şi ardoare ani lungi vor fi fost de mult uitate.
Bibliografie:
Japan – Profile of a Nation, Kodansha International, Tokyo, 1995, 360 p.
Vegetal Buddhas – Fabio Rambelli, Scuola Italiana di Studi sull’Asia Orientale, Kyoto, 2001, 129 p.
Ikebana – Senei Ikenobō, Hoikusha Publishing Co., Osaka, 1980, 139 p.
The History of Ikebana – Kudo Masanobu, Shufunotomo Co., Tokyo, 1994, 64 p.
Ikenobo Ikebana. Shimputai Style. Sen’ei Ikenobo, Shufunotomo Co., Tokyo, 1997, 144 p.
The Masters’ Book of Ikebana – Donald Richie & Meredith Weatherby, Bijutsu Shuppan-Sha, Tohyo, 1966, 272 p.
Rikka. The Soul of Japanese Flower Arrangement – Fujiwara Yuchiku, Shufunotomo Co., Tokyo,1984, 208 p.
Zen in the Art of Flower Arrangement – Gustie L. Herrigel, Souvenir Press, London, 1999, 124 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu