Manuela Miga



născută la 12 noiembrie 1947, Constanţa

profesia: critic de teatru şi film, licenţiată a Academiei de Teatru şi Film, Bucureşti

e-mail: manuela.miga@
yahoo.com
(continuare)

INTERVIU de Jean-Louis d’Abrigeon cu Manuela Miga

Bună ziua, Manuela Miga! V-am cunoscut datorită Internetului. Dar, de fapt, cine sunteţi? Unde v-aţi născut? Vorbiţi-ne despre viaţa dumneavoastră!

M-am născut într-o noapte fără lună la Constanţa, România, chiar în spatele «cortinei de fier», la malul Mării Negre, în urmă cu mai mult de o jumătate de secol. Ţară mică a unei mici planete numite Pământ, dar unde predomină apa, dintr-un sistem solar marginal al Căii Lactee (în România – fără ceremonie – se preferă ceaiul, deoarece e mai ieftin).
(continuare)

marți, 20 mai 2008

POEZIA ÎN LANŢ ÎN ROMÂNIA


„ Multe sunt locurile ale căror nume au fost păstrate pentru noi în poezia vechilor timpuri, dar munţii se fărâmă şi râurile dispar, noi drumuri le înlocuiesc pe cele vechi… Timpul trece şi lumea se schimbă. Resturile trecutului sunt învăluite în incertitudine” , spunea Bashō în jurnalul al cărui titlu este „Drumul îngust către provincia Oku”, dar ar putea fi tradus şi „ Călătorie spre interior”, interiorul fiind cel al poeziei, al său, în ultimă instanţă. Florile de cireş n-au contenit să se scuture în fiecare an, dar poemele din vechime, începând cu prima waka scrisă de zeul Susanoo no Mikoto, stăpânul mărilor, frate al zeiţei soarelui, Amaterasu, dăinuie şi azi.

E adevărat, poemele s-au păstrat, bornele drumului interior există, dar cine mai caută „adevărului poetic”, cine „complet lipsit de ataşament, urmăreşte Calea” ? Desigur, mai există unii care vor să studieze, speră să înţeleagă, dar cu ce inimă pot ei „să simtă adevărul vechilor poeme”? Acestea sunt întrebări dintr-o scrisoare a lui Bashō către Kikaku. „ Cu adevărat, cu cât cineva cercetează mai mult arta poeziei japoneze, cu atât aceasta devine mai impenetrabilă” afirma ilustrul critic şi poet Fujiwara no Shunzei în prefaţa la „Senzaishū” (Culegerea unui mileniu), terminată în 1188. El se referea, desigur, la contemporanii săi. Se ştie că, după câteva secole, japonezii nu mai erau siguri de buna înţelegere a scrierii din Man’yōshū, prima antologie de poezie japoneză alcătuită pe la jumătatea secolului VIII. Dacă incertitudinea domneşte în mijlocul celor de aceeaşi limbă şi cultură, la doar câteva sute de ani distanţă, ce şanse ar putea avea cei veniţi dintr-o altă limbă şi cultură, la distanţă de un întreg mileniu? Mai ales în situaţia – generală – în care au acces doar la traduceri, neştiind japoneza, sistemele ei de scriere şi gramatica ei care sunt profund diferite faţă de cele occidentale (ce să mai vorbim despre japoneza veche în care s-au scris capodoperele renga şi tratatele despre renga). Într-un articol publicat recent în revista japoneză „Mushimegane”, Ryu Yotsuya afirmă pe drept cuvânt: „ A traduce un haiku este aproape imposibil, deoarece ritmul şi muzicalitatea cuvintelor sunt la fel de important ca şi sensul lor”. Nu putem decât să-i dăm sută la sută dreptate, dar atunci cât şi ce anume din adevărul şi simţirea poeziei japoneze poate fi înţeles şi urmat? Acestea, precum şi alte astfel de întrebări cu miez sunt eludate cu mai multă sau mai puţină eleganţă de către practicanţii împrăştiaţi pe tot globul, din ce în ce mai numeroşi, căci la globalizare se doreşte să se ajungă şi în acest domeniu. Dar tot atât de adevărat e că suntem cuceriţi chiar şi de o fărâmă de strălucire captată de un ciob de oglindă; vrem să o păstrăm, să o sporim, chiar dacă gestul nostru stângaci riscă să o altereze. Putem accepta că este şi asta un fel de dragoste faţă de poezia japoneză, dar trebuie să ţinem seama de avertismentul lui Fujiwara Teika: un poem greşit conceput nu numai că devine o sursă de nefericire personală, deoarece atrage dispreţul celorlalţi, dar poate cauza starea de oboseală faţă de actul poetic şi, cel mai grav, poate duce la declinul artei înseşi. În ce măsură dragostea noastră faţă de poezie împreună cu însăşi poezia noastră au efecte distructive rămâne să se pronunţe viitorimea.

Am ales termenul generic de poezie în lanţ, deoarece însumează speciile mărunte – tanrenga şi rengay – , precum şi pe cele mai extinse. În România, practicanţii acestor specii sunt, în primul rând, poeţi „născuţi, nu făcuţi”, după cunoscuta zicală populară: tot românu-i născut poet. În mod excepţional, câţiva sunt scriitori profesionişti şi au abordat cu virtuozitate diverse alte genuri literare; să amintim (în ordine alfabetică) doar pe doi dintre cei mai de seamă: Constantin Abăluţă şi Şerban Codrin. Poemele în lanţ au fost găzduite de paginile unei duzini de reviste. Unele reviste sunt specializate: „Albatros” (anuală, în română şi engleză) la Constanţa şi „Haiku” (bianuală) la Bucureşti , „Orfeu” de la Târgu-Mureş, „Orion” şi „Micul Orion” de la Slobozia, „Semn” de la Piatra Neamţ care a avut în 1996 o apariţie meteoritică, precum şi reviste de poezie („Poezia”, Iaşi), de literatură („Revista literară”, Bucureşti) sau culturale („Contemporanul” şi „Amurg Sentimental” din Bucureşti, „Metafora” din Constanţa). Editura înscrisă cel mai frecvent pe paginile volumelor de poezie în lanţ (rengay) este „Ambasador” de la Târgu-Mureş (Colecţia „Orfeu”, îngrijită de Ioan Găbudean), urmată de editura bucureşteană „Amurg Sentimental”. Primele scrieri au apărut în jurul anului 1995 şi de atunci au rămas într-o perioadă asemănătoare celei paşoptiste în care, maeştri de pe aici, de pe acolo ne îndeamnă, ca odinioară Ion Heliade Rădulescu: „Scrieţi, băieţi, scrieţi!” E adevărat că în ultimii ani s-au auzit şi voci care spuneau: „dar mai şi citiţi !”, numai că materialele accesibile în română sunt puţine, sumare şi, parte din ele, prost digerate / traduse / adoptate.

Acum, că e clar cine sunt protagoniştii, am plasat coordonatele în spaţiu şi timp, să trecem în revistă ce anume s-a scris, fără pretenţii de istoric, critic sau cu atât mai puţin de statistician.

Cea mai concisă formă de poezie în lanţ – numai doi paşi – tanrenga, a apărut, după ştirea mea, prima dată în revista „Orion” numărul 5 din 1996. Am dat câte patru răspunsuri la două haiku-uri de Aidar Bechir, în tonuri mergând de la ironie până la estetizare şi idealizare, folosind iniţial legături puternice, apoi legături uşoare şi explicând în detaliu ce fel de legături sunt. Mi-am permis şi comentarii, precum şi câteva fraze de prezentare a acestei specii. În aceeaşi revistă sunt şi 6 tanrenga scrise cu Şerban Codrin; 4 sunt în ritm strict de 5-7-5, cărora le succed strofe de 7-7 silabe, comentate şi acestea (citisem la vremea aceea un studiu al lui Haruo Shirane – „Matsuo Bashō şi poetica miresmei”, cărţile lui Earl Miner şi altele). Poate e interesant de menţionat că, în două cazuri, datorită faptului că strofa iniţială era de doar 6 silabe, strofele de răspuns au fost de două, respectiv 3 silabe.

Iată una dintre aceste tanrenga:

Iarnă –

negru

pe alb. (Şerban Codrin)

Şah

mat. (Manuela Miga)

Această specie, dintr-un motiv care-mi scapă, nu prea are adepţi. Domnul Radu Patrichi este o excepţie. Îi mulţumesc şi pe această cale pentru că mi-a furnizat o listă (aproape exhaustivă, ca să-l citez) de 23 de volume de poezie în lanţ sau care conţin poeme în lanţ datorate unor autori români, listă la care am mai adăugat şi eu vreo 4. Domnia sa a publicat în cartea lui Constantin
Păun „Liniştea ierbii”, Craiova, 2001, şi tanrenga. De asemenea, în cartea de haiku şi tanka „Pânza de păianjen”, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2003, de Iulian Dămăcuş, există pe ultima pagină următoarea tanrenga:

Cumpărând

cu mâna tremurândă

ghiocei. (Radu Patrichi)

Ultima zăpadă

completează buchetul. (Iulian Dămăcuş).

Ar mai fi ceva: dintr-o eronată înţelegere a poemului tanka, prea multe aşa-numite tanka, scrise de diverşi autori sunt, în fapt, poezie în lanţ. Mă refer doar la aspectele evidente: separarea hotărâtă dintre primele trei versuri şi următoarele, marcată de kire, precum şi schimbarea prea mare (de subiect, de perspectivă) ce rupe unitatea cerută în cazul unei tanka.

Doar din 6 strofe, rengay, invenţie hibridă a lui Garry Gay, de care românii au aflat din revista „Albatros”, numărul 2, 1993, este specia cea mai îndrăgită. Citez din articolul lui Valentin Nicoliţov apărut în revista „Haiku” numărul 32, 2004: „Începuturile poemului în lanţ rengay de autori români sunt semnalate în revista „Orion” din 1996, aparţinând Manuelei Miga şi lui Şerban Codrin, iar primul volum de rengay din România [„Mănuşa din vitrină]”, apărut în anul 2000, aparţine, după cunoştinţele noastre, domnilor Radu Patrichi şi Dan Doman. Au urmat destul de repede şi alţii, iar de atunci revistele de profil din ţară au publicat poeme rengay aproape în fiecare număr”. Precizez că „O sărbătoare a felinarelor stinse” de Şerban Codrin, Ed. STARTIPP, Slobozia, 1997, cuprinde şi rengay, ca şi „Oaspete străin / A Foreign Guest” de Ion Codrescu, Ed. Ex Ponto, Constanţa, apărut în 1999. În 2000, văd lumina tiparului alte plachete destinate exclusiv rengay-ului: „Pescăruşii se înalţă cu valul” de Dan Doman şi Iulian Dămăcuş, „ Şi numai albastru”, solo-rengay de Bogdan Pascu, „Păstrăvi şi frunze moarte” de Dan Doman în colaborare câţiva autori (dar cuprinde şi solo-rengay), „Miroase a ploaie” de Elena Manta Ciubotaru şi Dan Doman; în acelaşi an apare la Editura Brăduţ „Umbra mea printre fotolii”, solo-rengay, şi la Craiova „Liniştea ierbii”, care cuprinde şi rengay. Explozia de rengay e continuată şi în 2001: „Furnicile foşnesc printre frunze” de Dan Doman şi Nicolae Ştefănescu (Orfeu), „Adieri din arhipelag” de Bogdan I. Pascu (Ed. Amurg Sentimental) care cuprinde şi rengay, ca şi „Marea tăcere” de Şerban Codrin. În 2002: „Privind bobul de rouă” („Orfeu”) de Ioan Găbudean în colaborare cu 6 confraţi) şi „Renga pe acelaşi val” semnată de Bogdan I. Pascu, Iulian Dămăcuş & Radu Patrichi (cuprinde şi o renga de 50 de strofe). În 2003 şi 2004 apar câteva volume care cuprind şi rengay semnate de Laura Văceanu, Ana Ruse (două) şi Gabriela Groza-Genţiana. Prima antologie de rengay ce poartă adecvatul titlu de „Rengay cu prietenii” e semnată de Radu Patrichi şi Ana Ruse, Editura Europolis, Constanţa, 2004. În total, pe parcursul a 9 ani, 9 plachete ce cuprind exclusiv rengay şi 10 care cuprind şi rengay.

Cum se explică succesul acestui gen de poezie în lanţ? Pe de o parte, prin faptul că, limitându-se la un singur anotimp sau subiect, posedă o evidentă unitate, lucru satisfăcător şi facil de urmărit atât de către autori, cât şi de către cititori, pe de altă parte, prin scurtimea sa, care o face uşor de realizat şi de consumat. E de menţionat şi faptul că autorii sunt maximum doi, ceea ce simplifică stabilirea armoniei, iar dacă e vorba de solo-rengay, în doar 6 strofe monotonia nu riscă prea tare să se instaleze. În timp, am făcut note asupra diverselor calităţi şi defecte ale unora sau altora, dar nu este aici nici momentul şi nici locul potrivit să vorbesc despre ele. Ca maestru de renga, Saikaku minimaliza rolul schimbării (tonului, atmosferei, subiectului, personajelor etc.) de la o strofă la alta, practicând legături puternice şi tinzând către un fel de ficţiune în proză. Basho a evoluat în sens invers. Românul nostru nu iubeşte prea mult regulile, de care a auzit mai mult sau mai puţin. Reacţiile sale sunt conduse de instinctul poetic, de inspiraţia/dispoziţia de moment, şi greu putem distinge caracteristici ferme ale stilului de legături practicat de un poet anume; totuşi, ele diferă în mod fericit de recomandări gen „mare / sare”, „bărbat / femeie”, publicate cândva în „Albatros”.

Dacă dintre toate poemele rengay ar fi să aleg unul singur, acesta ar fi, fără îndoială, cel scris de Radu Patrichi şi Bogdan I. Pascu, „Chipuri necunoscute” („Renga pe acelaşi val”,” Rengay cu prietenii”):

În vitrină – / raza rebelă luminează / zâmbetul fetei (R)
chipuri necunoscute / tulbură visul nopţii (B)
la o masă bătrânul / cu gândurile lui – / şi paharul gol (R)
de-a lungul străzii – / umbrele foşnitoare / ale plopilor (B)
tremură flacăra / lumânării de veghe (R)
frânturi de cântec – / peste forfota serii / adie tristeţea. (B)

Poemul emoţionează profund prin ritmul susţinut şi atmosfera unitară dominată de solitudine, de tristeţe, de ceva care nu este şi nu poate fi numit, ci doar sugerat. Tocmai misterul acesta face farmecul poemului.

Sub numele modern de renku sau cel clasic şi elegant de renga, în literatura română s-au scris poeme cu un număr standard de strofe şi reguli definite privind subiectul, precum şi poeme în lanţ libere din aceste puncte de vedere. Din prima categorie fac parte poemele cu 20 si 36 de strofe. Suportul teoretic al speciei s-a aflat în principal în „Albatros”: „Introducere în renga” ( 1993), „Termeni referitori la poemele în lanţ” (1994), ambele datorate lui William J. Higginson, dar, mai ales „Ghidul practic” semnat de Tadashi Kondo şi William J. Higginson (1996-1997). Prima renga, „Primăvară văzută, primăvară auzită”, publicată în nr. 13, aprilie 1995 al revistei „Contemporanul” are 36 de strofe şi se datorează colaborării poetice dintre Constantin Abăluţă şi Valentin E. Busuioc. A primit premiul „Orion” în 1996. Ea este reprodusă în volumul lui Busuioc „Viaţa în direct”, Ed. Leda, Constanţa, 1995, împreună cu o altă kasen renga, „Portocala pe masă”, ambele fiind precedate de prezentarea „Renga – poem energetic”. Primul volum integral de renga poartă semnătura lui Constantin Severin. „Axolotul / The Axolotl”, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 1998. El este compus din 8 solo-renku ( renga în pagina de titlu devine în cuprinsul cărţii renku) şi o renku în duet cu Şerban Codrin, toate numărând 20 de strofe. În 2001, Florin Grigoriu publică o plachetă de solo-renku intitulată „Gardul vechi” („Orfeu). Renku găsim în fiecare număr al revistelor „Albatros”, mai rar în „Haiku”, ocazional şi în altele, precum şi în unele dintre volumele citate anterior.

Un caz aparte în peisaj îl constituie Ion Codrescu, un călător interesat în special de parteneriat din afara spaţiului mioritic. În volumul său de călătorie „Oaspete străin”, menţionat anterior, sunt publicate 11 poeme în lanţ de 6, 12, 20 şi 36 de strofe scrise cu diverşi prieteni americani (există şi o solo renku). Marele premiu al Societăţii de Haiku din America, 1996 este deţinut de un renku reprodus aici; este vorba de 20 de strofe scrise cu John Stevenson: „Another Painting / O altă pictură”. În următorul său volum de călătorii „Vocile muntelui / Mountain Voices” , AMI-Net International Press, 2000, există 8 solo renga de 20 de strofe dispuse simetric printre haiku-uri şi haibun-uri. Trebuie amintit că Ion Codrescu a fondat Societatea de Haiku de la Constanţa, Festivalul de haiku de la Constanţa şi Mamaia, revistele „Albatros” şi „Hermitage”, toate acestea oferind spaţiu şi poeziei în lanţ. Dacă Ion Codrescu este un nume foarte apreciat în străinătate (să ne referim doar la participările sale la viaţa poetică de pe diverse meleaguri, la numeroasele premii internaţionale obţinute, precum şi la lucrările sale în calitate de editor), Şerban Codrin s-a dedicat cuceririi spaţiul autohton. El, alt caz aparte (păstrând ordinea alfabetică)şi-a scris şi rescris poezia doar în română, de unul singur, sau cu unul sau mai mulţi confraţi. Până în prezent, în literatura română au fost publicate doar două lucrări critice care analizează şi poezia în lanţ. Acestea sunt monografii ce tratează exclusiv despre opera „ în stil nipon” a lui Şerban Codrin: Violeta Basa „Merii în floare”, Ed. Ex Ponto, 2003 şi Ion Roşioru „Şerban Codrin sau exilul unui poet occidental într-o grădină zen”. Scriitor dornic să exploreze, proteic şi protos (ca să fac un joc de cuvinte), Şerban Codrin a fundat la Slobozia în 1995 Şcoala de tanka şi renku, a organizat un festival, întâlniri cu confraţii, a editat două reviste, toate acestea convertindu-se în sit-uri de manifestare a poemului în lanţ. Puterea lui de muncă forţează admiraţia în maratonul poetic presupus de „Păsări ezoterice” (100 de strofe scrise într-o singură zi) şi „O pată pe zid” (366 de strofe), ambele publicate în „O sărbătoare a felinarelor stinse”, menţionată anterior, precum şi în cea de-a doua antologie a sa, „Marea tăcere”, Ed. STAR TIPP, Slobozia, 2001. Rodnica sa pasiune pentru strofe, sărbători sacre şi păgâne, zodiace şi sisteme filozofice înlănţuite este evidentă şi în iniţierea şi cultivarea speciei gunsaku (haiku şi tanka înlănţuite) în „Scoici fără perle”, Helicon, Timişoara, 1997 şi în placheta bilingvă „Missa Requiem”, Ed. SUD-EST PRESS, Slobozia, 1999. De asemenea, el este autorul a numeroase secvenţe de haiku.

Bogdan I. Pascu, spirit elevat, precum şi cel numit de domnia sa „cel mai abil vânător al banalului” – Radu Patrichi, ca să amintim doar două nume, se numără printre cei mai împătimiţi autori de secvenţe de haiku. În schimb, Vasile Moldovan îşi concepe chiar cărţile de haiku pornind de la ideea de secvenţă („Via dolorosa”, Ed. Fiat Lux, Bucureşti, 1998, „Faţa nevăzută a lunii”, Ed. Semne, Bucureşti, 2001, ”Arca lui Noe”, Ed. Ambasador, 2003). În materie de structură secvenţială a cărţilor de tanka şi haiku, subsemnata a promovat asocierea, integrarea şi progresia, tehnici curente în alcătuirea antologiilor de poezie japoneză clasică, tehnici ce stau la baza poemelor în lanţ.

În antologia alcătuită de Michel Revon în 1910, la capitolul haikai se găseşte – în mod surprinzător, dar justificat – haibun-ul. Ritmul după care sunt orchestrate cele 50 de haibun-uri din “Îngustul drum către interior” tinde să fie cel al unui poem renga (lent, variat, rapid, respectiv – yo, ha, kyu – introducere, dezvoltare, final). Makoto Ueda compara relaţia dintre haibun-uri şi jurnal cu cea dintre haiku-urile din interiorul unei renga. Conştient sau inconştient, afirmă, la rândul său, Donald Keene în „World Within Wals”, Bashō a urmat principiile „legăturii neutre” din renga pentru a separa părţile cu înalt conţinut emoţional.

Am scris despre acest subiect comunicarea „Însemnări despre haiku” citită la Colocviul Naţional de Haiku de la Constanţa, 2001 şi un articol publicat în revista japoneză „Kō”, volumul toamnă-iarnă din acelaşi an. Românii care scriu haibun – vreo 20, probabil – nu par să fi ajuns la această înţelegere, cu excepţia subsemnatei, care, scriind haibun, a ajuns intuitiv la ea. Drept dovadă stă răspunsul trimis prin 1997 de revista americană „ Modern Haiku”: nu publicăm renga. A fost cel mai mare compliment ce-l puteam primi din partea acelui spirit rafinat care a fost Robert Spiess. Pentru stilul inedit, haibun-urile respective, împreună cu un text de prezentare a genului şi autoarei, au fost publicate în „Contrapunct”, revista bucureşteană a Uniunii Scriitorilor.

Nu pot încheia această sumară trecere în revistă a scrierii poemului în lanţ pe meleagurile noastre, a practicării dialogului poetic (care în varianta solo seamănă pentru mine cu plicticosul joc cu mingea la perete) fără a menţiona un experiment al cărui miez este Bogdan I. Pascu, despre care cred că nu mă înşel afirmând ca este cel mai prolific dintre noi. Este vorba despre un experiment poetic ce constă din preluarea de către Bogdan I. Pascu în volumul său „Oglindiri” a unor versuri din volumul Alexandrei Firiţă, „Descântând tăcerile”, versuri ce constituie începutul unor „poeme gemene”. În aceeaşi editură, „Amurg Sentimental”, tot la un an diferenţă, în 2002, Ioan Marinescu croieşte din poeziile lui Bogdan I. Pascu poemele într-un vers din volumul său „Peste ape albastre”. Experimentul, oglindire a oglindirii, are la bază (poate fără intenţie explicită) tehnica honkadori = citatul aluziv. În cazul nostru particular, versurile lui Bogdan I. Pascu:

„tărâmul de dincolo
de lumină-l străbate
cu paşi de fum
vătuiţi de nemoarte”

devin poemul într-un vers intitulat „Tărâmul de dincolo”:

„Paşi de fum ce-l vor străbate, de nemoarte vătuiţi”.

„Ceva se păstrează, ceva se schimbă” , legea de bază a poemului în lanţ, funcţionează şi în acest experiment făcut pe alt tărâm al poeziei. În principiu, e aceeaşi cu tehnica domino-ului – o jumătate de piesă e la fel ca cea de care se ataşează, cealaltă altfel spre a se putea progresa către o altă asociere. Generalizând în continuare, putem afirma că echilibrul dintre asociere şi disociere, conservare şi schimbare, tradiţie şi inovaţie, jocul – dureros sau fericit – al contrariilor, ţese însuşi miracolul vieţii, la nivelele la care conştiinţa diurnă are acces. E ca şi cum cosmosul ar scrie – nevăzut şi neînţeles – un infinit poem în lanţ la care participă, alături de demiurgi, vântul, fluturii şi firele de iarbă.

Niciun comentariu: